Adresă nouă

•Joi, 12 Februarie 2009 • Lasă un comentariu

Oficial, începând de azi ne găsim pe http://sadak.ro. Cum nu pot pune redirect de aici, va trebui să las acest mesaj sticky. Sper să nu pierd foarte mulți cititori cu schimbarea asta de domeniu. Vă aștept acolo.

Anunțuri

Ne mutăm

•Joi, 12 Februarie 2009 • 1 comentariu

Tocmai mi-am achiziționat domeniu sadak.ro și hostul, am primit confirmările de plată, așa că zilele astea mă mut acolo. Până nu termină Eugen cu crearea, importarea și toate bălăriile astea, nu voi mai scrie. Asta nu durează însă foarte mult. 1-2 zile sper, depinde de cât timp liber are Eugen. Dacă mă aveți prin readere, modificați adresa. Ne vedem pe http://sadak.ro cât de curând.

Rezultate poll

•Miercuri, 11 Februarie 2009 • Lasă un comentariu

Cred că am ținut destul timp poll-ul cu vârstele, așa că acum voi prezenta și rezultatele

În ce categorie de vârstă vă încadrați ?

Sub 14 ani – 6% (6 voturi)
14-16 ani – 8% (8 voturi)
16-18 ani – 42% (42 voturi)
18-20 ani – 9% (9 voturi)
20-22 ani – 9% (9 voturi)
22-28 ani – 8% (8 voturi)
28-34 ani – 7% (7 voturi)
34-40 ani – 4% (4 voturi)
Peste 40 de ani – 7% (7 voturi)

Voturi: 100

Mulțumesc tuturor celor care ați votat!

La țară sau la oraș ?

•Marți, 10 Februarie 2009 • 8 comentarii

De mic am locuit la bloc. La etajul patru undeva prin nordul orașului. Vederea nu era nici măcar la față. Vedeai „curtea” interioară a blocului. Parcarea, locul de fotbal și alte câteva blocuri. Nimic altceva. Era și o parte bună. În primii ani de școală, instituția era foarte aproape. Făceam 10-15 minute până acolo pe jos. Mi-a plăcut când eram mic să locuiesc la oraș. Era mai simplu. Ulterior mi-am schimbat școala și a trebuit să încep cu naveta cu autobuzul. Aia dura vreo 25-30 de minute în înghesuiala din autobuzele ploieștene. Asta mi-a mai deschis un pic orizonturile asupra orașului. A început să-mi placă și mai mult să locuiesc în oraș. Dar nu și orașul. Ploieștiul m-a scârbit mereu. Oamenii la fel. Mizeria de acolo și mai mult. Niciodată n-a fost o plăcere să ies în oraș. Ca să ce? Cine a locuit acolo sau încă mai locuiește vă poate confirma că nu e deloc vreo mare plăcere să te plimbi prin Ploiești.

Pe de altă parte, micile escapade la țară mi-au plăcut mereu. Făceau deliciul vacanțelor mele, chit că era într-un mic sătuc din Prahova, sau în altul de pe lângă Făgăraș. Să pleci la țară era super. Nu erau nici aceleași condiții ca la oraș, dar plăcerea de a te simți într-un aer mult mai curat decât acasă era minunată. Scăpai de lecții, de suplimentar, de citit, de oraș, de poluare și mergeai la țară unde te întâlneai cu prietenii pe care îi vedeai așa de rar. Vă distrați, jucați fotbal pe iarbă, nu pe betonul din oraș, mâncai sănătos. Uneori îți vedeai dimineața bunicii culegând roșii din grădină, iar un pic mai târziu punându-le pe masă. Asta îți dădea o senzație de prospețime.

Acum, în Danemarca, am ocazia să locuiesc într-un sătuc mic, de vreo 1000 de oameni. Într-adevăr, sătuc cu Poștă, magazine, supermarket, sala de sport și patru terenuri de fotbal într-o condiție extraordinară. Ceva ce nu știu dacă poți găsi într-un sat românesc. Un sat care seamănă mai mult a mini-oraș din România. Acum am văzut într-adevăr că să locuiești la țară nu e chiar așa ca acasă. Aici nimeni nu-și ia roșiile din grădină. Totul se cumpără de la supermarket ca și în orașe. Și aici sunt vaci, tractoare, oi și toate cele. Dar nu pleacă nicio vacă la păscut. Niciuna nu se cacă pe stradă când vine acasă. De ce? Pentru că ele nu au voie pe stradă. Ele sunt mutate cu trailere, nu le ia nimeni de laț și trage de ele pe stradă. Pe străzi e curat. Copiii nu se joacă pe șosele, că doar e periculos. De aia au sala de sport și terenuri de fotbal. Și Doamne-ajută, nu sunt săraci. Își permit să închirieze terenurile o oră-două când se strâng 20. Dar de obicei nu se întâmplă. De ce? Pentru că pe lângă școală, serviciu și toate cele, copiii mai fac și sport.

De mic am locuit la oraș. Se pare că nici acum când trăiesc la țară, tot n-am scăpat de oraș. Am scăpat totuși de stres, poluare și zeci de mii de mașini. E o diferență față de România. Aici singura diferență dintre viața la țară și cea la oraș este numărul de locuitori. Supermarket e în ambele. Și săli de sport sunt. Și bănci. Și magazine cu haine. Și toate cele de care ai nevoie. Totuși, cred că mi-ar place mai mult la țară în România. E senzația pe care o am de mic. Și știu că și când mă voi întoarce acolo, tot dorința de a dormi în același pat și de a mă trezi târziu o voi avea. Și de a ieși pe maidan cu băieții de acolo. Și de a pleca dimineața și de a mă întoarce seara. Fără rănile din genunchi probabil. Dar cu aceeași mare satisfacție că fac ceea ce-mi place. Cu același zâmbet de copil pe buze. Și a doua zi să o luăm de la capăt …

Voi unde ați vrea să locuiți? Cum vă simțeați când erați mici și mergeați la țară?

Marian Cozma, ucis în Ungaria

•Duminică, 8 Februarie 2009 • 3 comentarii

Știți că eu nu sunt genul de blogger cu video-uri de pe youtube sau care să comenteze știrile de la TV. Azi am fost însă șocat să aflu de marea tragedie a handballului românesc. Marian Cozma, la doar 26 de ani, a fost înjughiat în inimă de trei ori ieri noapte și a decedat. Marian Cozma doamnelor și domnilor. Da da, pentru cine e inițiat cât de cât în sport știe ce înseamnă această pierdere pentru handballul românesc. Și hai să nu fim egoiști. Să nu ne gândim doar la handballul românesc și la fericirile pe care ni le provoacă rezultatele echipei Naționale. Hai să ne gândim ce pierdere înseamnă asta pentru familia lui.

„Păsărilă”, așa cum i se spunea, a fost un jucător foarte apreciat. Eu l-am văzut pe viu, când încă juca la Dinamo, și făcuse o deplasare la Ploiești pentru meciul contra celor de la Uztel. S-a jucat un pic cu Aihan Omer, care când a auzit că românul vrea să joace pentru unguri, l-a adus repede la lot pentru Mondial. Retragerea de la Națională cât Omer este antrenor, după Mondial, nu a putut să fie aplicată. În ultimul meci al Naționalei la Mondial (nu mai știu exact cu cine), Cozma a jucat doar două minute, chiar dacă în tribune se aflau oficiali ai clubului unde evolua, Veszprem, veniți special pentru a-l urmări. Ieri noapte, împreună cu alți doi colegi de la clubul unde evoluează au fost să-l sărbătorească pe Iancici, care tocmai devenise tătic. Cozma a încercat să medieze conflictul izbucnit între niște rromi și fata cu care dansa. Un grup de treizeci de persoane au atacat-o pe aceasta, uriașul de 2.11 m. încercând să-i liniștească. Nu a reușit. S-a liniștit el după ce a luat un pumn în spate și un scaun peste ceafă. Și dacă nu era de ajuns, încă trei cuțite în inimă, ca să fie băieții siguri că s-a rezolvat treaba.

Da, cam în lumea asta trăim. Unde copiii de 12 ani se droghează în Pantelimon. Unde femeile gravide stau în picioare în autobuz. Unde toți cred că totul e ok. Unde toți cred că încă se mai poate rezolva ceva. Unde elevi sunt exmatriculați pe motiv că-și exercită dreptul la liberă exprimare pe blog. Unde încă trăim cu speranța că mâine va fi mai bine decât a fost azi.

Lumea handballului și a sportului în general este șocată, și toată lumea s-a adunat pentru a-i ajuta familia și a-l comemora pe „Păsărilă”. Un pivot pe care eu unul, chiar dacă era mai înalt cu vreo 25 de cm decât mine , l-am luat mai mereu ca model pe teren. Capacitățile sale sportive erau nelimitate. Putea să-ți decidă de unul singur un meci, dar în același timp putea să ți-l și piardă. Pick Szeged, marea rivală a echipei lui Cozma, Veszprem, va face astăzi seară o slujbă de comemorare pentru jucător. Steaua București, rivala a clubului Dinamo unde Cozma a evoluat, și-a transmis și ea condoleanțele pentru pierderea marelui sportiv, la propriu și la figurat. Fanii lui Veszprem s-au adunat azi în Ungaria la locul unde Cozma a decedat. Pe toți îi doare că una dintre marile speranțe ale handballului românesc (și un om, în primul rând) a fost ucis de către treizeci de persoane. Și știți unde e problema? Că nu i s-a întâmplat doar lui Cozma. Li s-au întâmplat atâtor oameni. Ți se poate întâmpla și ție, mâine. Pentru că asta e lumea în care trăim. Tristă. Dură în primul rând.

În sport există victorii și înfrângeri. Ele trebuie luate ca atare. Ce a fost nu mai poate fi reparat. Dar putem învăța din fiecare lucru câte ceva. Dumnezeu să-l odihnească pe Marian Cozma !

Nu toată lumea ia vacanță

•Sâmbătă, 7 Februarie 2009 • 2 comentarii

Ce reprezintă vacanța pentru noi toți ? Elevi în special, că cei care au intrat deja în câmpul muncii nu se mai pot bucura de ea. Vacanța e super, toată lumea știe asta. Nu merge nimeni la școală, ne trezim târziu, ne culcăm târziu, stăm până târziu afară, stăm mult la fotbal, mâncăm puțin sau uităm de colegi și de holurile din liceu. Peste tot vacanța reprezintă același lucru. Nu vă gândiți că sunt tare supărați danezii când se ia vacanță.

Joi a luat toată lumea vacanță în școala mea. După ce am predat proiectele la engleză + sociologie, mate + sociologie sau engleză + mate (primul în cazul meu) am plecat cu toții într-un bar să bem o bere pentru că s-a terminat școala, chiar și pentru o săptămână. Dacă încă nu știți că în Danemarca orice e un motiv pentru a petrece, atunci mai citiți din urmă.

La un moment dat, de după o ușă apare o tipă de la 2.uv, care vine și ia toate sticlele de bere goale de pe mese. Inclusiv pe cele de sub nasul meu și al colegilor ei. Le zâmbește și pleacă mai departe. Fata era la muncă. Școala s-a terminat, dar banii nu cad din cer. Trebuie să muncești pentru ei, așa că ea a venit la serviciu chiar dacă prietenii și colegii ei erau la masa și își savurau băuturile.

Am plecat de acolo un pic mai devreme pentru că voiam să mai casc ochii prin oraș, trăiască ultra-reducerile de iarnă :)). Am intrat în Kvickly, un supermarket ceva de genul lui Carrefour, unde găsești tot de la A la Z. După ce am cumpărat tot ce aveam nevoie am mers să plătesc. Mare coada la ora aia. Și totuși, treaba merge mai repede decât la cele 100 de case din Carrefour (dintre care mereu funcționează 20), chiar dacă acolo sunt doar 5. Mi s-a spus să mă mut la următoarea casă pentru că tocmai se deschisese. Pun frumos tot ce cumpărasem pe bandă, și ridic ochii spre vânzătoare pentru a o saluta. Și ghici … Charlotte de la 2.ab. Într-adevăr, și ea luase vacanță, dar s-a dus de la școală direct la muncă. În timp ce prietenul, pe care-l văzusem în bar, încă își mai bea berea ea își câștigă proprii bani. Se mișcă foarte repede, plătesc, salut și plec mai departe.

Cum ceasul era 17.20, iar trenul venea la 18.01 (eh, punctualitatea asta), am decis să nu mă duc să aștept în gară, ci să mă duc să mănânc ceva. Urla tare rău foamea în mine și până acasă mai era vreo oră jumate. Așa că, fiind cel mai aproape loc unde puteai să mănânci, am făcut un mic galop de nesănătate oprindu-mă la McDonald’s. Mi-am cumpărat mâncarea, m-am așezat la masă, și imediat mi-am amintit că Lala din clasa mea lucrează chiar acolo. Am zis că ar fi culmea să fie și ea la muncă. M-am uitat prin jur, nimic. Era prea de tot, nu? Ei bine, după 10 minute se schimbă locurile, ca în orice Mc. Cei care serveau se duc în spate, și cei din spate vin să servească. Surpriză? Neah. Lala era și ea la serivicu. „Vacanță plăcută Christian!”. „Mulțumesc la fel.” Chiar și ea era în vacanță. Dar în vacanță de la școală. Serviciul e altceva.

În timp ce în România se dau afară angajați pe capete, în Danemarca tinerii lucrează pe un salariu mai mic, și aproape la fel de eficient. Ei sunt mulțumiți, angajatorii sunt și mai mulțumiți, treaba merge OK. Aș putea să bag mâna în foc pentru faptul că peste 85% din elevi în Danemarca au și serviciu, part-time bineînțeles. În România? Ne cumpără tata. Și totuși, eu cunosc ceva persoane care ar vrea să lucreze în România dar nu își găsesc un loc de muncă decent. Să fie oare și vina sistemului?

Organism de război

•Joi, 5 Februarie 2009 • 2 comentarii

În ziua de azi toată lumea e bolnavă. Pământul suferă de încălzire globală, și totuși nouă încă ne e frig. Tremurăm de sub cele două perechi de șosete, izmene, puloverul de lână tricotat de bunica pe vremea războiului, geaca de ski. Avem și fes și mânuși, și totuși încă ne e frig. Inevitabil, răcim. Ne curge nasul, tușim, tremurăm, frisoane, dureri de cap, pastile, ceai și tot tacâmul. Mă uit în jurul meu; toată lumea își suflă nasul. Altul și-a uitat șervețelele acasă așa că-și trage mucii, și atât. Colegul din față tușește de mama focului. Dimineață în tren, tipa din spatele meu a strănutat de 8 ori în 40 de minute. Toți sunt roșii la față. Ce aveți mă de răciți cu toții ?

Pe mine nu mă afectează. Eu sunt sănătos. Dar sănătos tun. Îmi mai curg și mie lumânările, dar pentru asta nu trebuie nici spitalizare și nici stat acasă. De fapt, de mic fiind, am fost sănătos. Poate că a fost faptul că nu am stat niciodată departe de sport. Și nici el de mine. L-am iubit și m-a iubit. A fost o relație strânsă între noi. Și cum nu l-am lăsat la greu, nici el nu m-a dezamăgit când aveam nevoie. Mi-a transformat organismul într-unul solid, cu anticorpi pe care uneori îi și simt cum se bat cu virușii înăuntrul meu. Și niciodată nu cedează. Se bat până la epuizare. Dau cu pumnii, cu picioarele, ba uneori chiar mai și trișează, dar scopul scuză mijloacele. Mă trimit la culcare la momentul potrivit, se reîncarcă și apoi purced iar la luptă. Ca Ștefan la Vaslui, care cu trei surcele a căsăpit 120 000 de turci. Sau ca Mihai la Călugăreni când a bătut peste 100 000 de oameni cu 16 000 de români și 12 tunuri. Virușii nu și-au dat seama că jucând în deplasare, în corpul meu, n-au nicio șansă. Anticorpii mei sunt cunoscuți pentru duritatea cu care înfig crampoanele în gleznele adversarilor. Nu mi-e frică de boli. Știu că am în mine mici organisme care ar lupta până în ultima clipă ca să mă scape de răceală. Bineînțeles că nu doar sportul m-a făcut așa. Cu siguranță am ceva și de la părinți, dar sunt sigur că efectul activităților sportive asupra mea a fost în totalitate pozitiv.

De când mă știu am fost sănătos. Asta de pe la 6-7 ani, că înainte de asta nu mă prea știam. Am fost bolnav rău de 2-3 ori probabil, și cam atât. Într-adevăr, ultima dată când am fost a fost d-aia nasoală, cu spital. Dar totul a trecut cu bine, am scăpat și fără operație, și m-am învățat și minte că iarna e periculoasă. Păi cine umbla cu gel în cap pe +5 grade iarna ? Bine, nu vă imaginați că acum port trei căciuli. Dar măcar am renunțat la gel, că era crimă pe vremea asta să ieși cu capul ud afară. Plus de asta, tocmai acum când stau într-o țară unde zăpada e chiar mai rar întâlnită decât în România, m-am gândit să port mânuși. După ce ani de zile degetele mele au trecut de nenumărate ori prin procesul îngheț-dezgheț, mi-a venit mintea la cap (sau la mâini) și mi-am investit profitul din afaceri într-o pereche de mânuși din aia pentru Polul Nord. Plus geaca groasă, cu care nu mi-ar fi frig nici la ski. Și uneori și fesul. La izmene n-am ajuns încă, dar situațiile disperate cer măsuri disperate. Mă pot ruga doar să nu devină și mai frig decât este deja. Bag toată fața în gulerul mare al gecii și gata, nu îmi mai e frig. Arăt ca un caniș. Nici ochii nu mi se mai vâd. Nici nu mai văd pe unde merg, dar măcar n-o să răcesc.

E decembrie, ianuarie, vine februarie, curând martie … și apar ghioceii. A venit primăvara. Nu mai e frig. Nu mai folosim nici căciuli, nici mânuși. Izmenele deja sunt băgate la naftalină până în noiembrie. Geaca de ski e sus în dulap. Putem acum să scoatem și gelul din baie. Dar după ce ne-am obosit atât să ne luptăm cu bolile iernii, cu mucii curgând din nas ca apa de la robinet sau cu tusea, am obosit. Celulele noastre au obosit. Și vine astenia de primăvară. Pentru asta nu trebuie să cumperi pastile, ci fructe. Bagi banane și portocale în tine până-ți trece melancolia. Dar trece și asta. Și vine vara. Îmi trimit anticorpii la relaxare, la niște băi termale și la saună. Au timp câteva luni bune să se odihnească. Îi umplu iar cu energie adusă de pe maidan de la fotbal. Și uite așa sunt mereu pregătit pentru următoarea iarnă. Moșu’ să fie, pe toate celelalte le rezolvăm noi.

P.S.: În weekend nu ne auzim, așa că am făcut un mic efort și am scris două articole azi. Cel de-al doilea se postează automat sâmbătă la prima oră. Un weekend plăcut vă urez, chiar dacă e doar joi. Alții de-abia au luat vacanță :D