Vreau să ne despărțim …

Ați auzit-o. Nu o dată, nu de două ori. De multe ori. A spus-o cu părere de rău, dar parcă se relaxa. Pe măsură ce scotea fiecare sunet, i se luau și pietrele de pe inimă. Și ție la fel. Te așteptai să îți zică asta de ceva timp și nu a fost o surpriză. De fapt știai că asta va zice din primul moment în care i-ai văzut expresia feței. Era serioasă. Un pic încruntată. Nici ei nu prea îi vine să o spună, dar până la urmă o face. „Vreau să ne despărțim…”, îți spune ea cu durere în voce. Nu știi ce să îi spui. Dacă îi zici că nu vrei, nu va accepta. Nici nu poți să faci așa ceva. E clar că nu mai puteți fi împreună. Dacă îi zici doar „Bine” o să spună că nu ai ținut la ea … doar așa sunt fetele. Ai putea să îi spui că îi vrei binele, și că dacă binele ei înseamnă altcineva, atunci e liberă să plece. Ai auzit de multe ori asta. La un moment dat chiar și credeai în ea, doar asta se spune la orice colț.

Dar cum e până la urmă cu libertatea asta ? Hai să fim serioși. Cu cât ții mai mult la o persoană cu atât mai mult ai face orice ca să fie fericită. Dar câți dintre voi și-ar mai putea privi ființa iubită în ochi dacă ea ar fi cu altcineva ? Că îi e bine ei … dar ție cum îți e? Chiar ești dispus să crezi în prostia asta cu dacă ți-e mai bine, du-te la altu’ ? Deci nu poți să îi spui nici asta. Încă nu știi ce să îi spui. Nu îi răspunzi. Taci și vezi ce zice ea. Ea încă se uită așteptând continuarea de la tine. Încerci să îi explici că dacă ea vrea așa, tu nu te poți opune. Normal că te înțelege, doar vrea să vă despărțiți. Au fost ultimele voastre clipe împreună.

Azi, la o săptămână după ce v-ați despărțit ai fost în oraș și ai văzut-o cu altcineva. Ai ocolit-o. Dar ultima dată când te-ai gândit la ea îți spusese că te iubește. Ce mai iubire … a trecut peste relația voastră ca trenul prin gară. Nici n-a interesat-o. Nici nu te mai miră că a vrut să vă despărțiți. Dacă te gândești bine, nici nu avea motiv să o facă. Dar acum s-a terminat. E prea târziu. Știi că nu se mai gândește la tine, dar tu încă te mai gândești la ea. Așa se întâmplă mereu.

Când o găsești ești în al șaptelea cer. De fiecare dată zici că de data asta va merge. Și crezi. Crezi în căcatul ăla până când se întâmplă din nou. Până când auzi din nou că vrea să se despartă de tine. Te întrebi când nu vei mai auzi asta. Începi să crezi că e ca apa pe Pământ. Un lucru cert. Și totuși știi că se va termina la un moment dat. Dar tocmai atunci când ești mai sigur că s-a terminat, vine iar. Și iar vă despărțiți. Și iar începi căutările după o perioadă în care-ți propui să te deconectezi. Te-ai întrebat de câteva ori dacă merită tot efortul. „La dracu, normal că merită!”.

Și da, merită. Ăsta e adevărul. Ultimele momente nici nu pot fi așa de dureroase încât să șteargă toate amintirile plăcute. Ziua în care v-ați întâlnit, prima ieșire în oraș, a doua, a treia, filmul văzut împreună, sucul neplătit din mall, orele de shopping împreună (bineînțeles, ale ei), pozele făcute la munte, Revelionul petrecut alături de ea și așa mai departe. N-ai de ce să le uiți. Au fost momente frumoase împreună. Nu le poți uita. Nici nu ar trebui. De multe ori ne lăsăm pradă acelor ultime momente în care auzim replica de final. Toate amintirile se șterg și rămâne doar cearta de atunci sau chipul ei încruntat care îți inspira teamă că totul se va termina curând. Asta te face mai rău. Față de ea și față de lume. Nu mai vrei să vorbești cu ea. Nu mai vrei să o vezi, și nici să auzi de ea. Te ferești să o privești în ochi. Începi să crezi că o urăști.

Dar nu. În interiorul tău știi că încă mai ții la ea. Daca s-ar întoarce la tine, cel mai probabil ai fi mai fericit decât ești acum. Orgolios sau nu, ai primi-o înapoi. Și asta pentru că ai ținut într-adevăr la ea. Pentru că cel mai fericit moment din ziua în care ai luat 10 în teză la mate, a fost momentul în care ai vorbit cu ea, seara. Pentru că cel mai relaxant lucru din săptămână era când ieșeați în oraș. Uitai de teme, note, școală, colegi, dușmani, blog, sport … tot ce știai era că ești fericit. Pentru că ți se umplea inima de bucurie atunci când o vedeai fericită. Pentru că, pentru că, pentru că …

Revii la sentimente mai bune. Te desparți de ea, dar o să găsești pe altcineva. Trebuie să găsești. Te refugiezi în vorbele care spun că orice sfârșit e un nou început. Nu. Ia totul așa cum e! Un sfârșit e un sfârșit, nu un început. Dacă te gândești bine, sunt antonime. Nu poți pune semn de egalitate între două poluri opuse. Ia totul ca atare!  Sfârșitul e sfârșit. Se numește sfârșit tocmai pentru că îi pui punct. Nu te mai gândești la nimic din ce a fost. Uiți și treci mai departe. Asta e partea bună cu „Vreau să ne despărțim”. Îți permite să treci mai departe. Îți permite să repari greșelile pe care le-ai făcut. Și cum le repari ? Nemairepetându-le în relația următoare. De cât mai multe ori auzi asta, o să mai căștigi ceva experiență. Și așa, cândva, va deveni cum am spus și mai devreme, ca apa pe Pământ. Ca apa pe Pământ în viitor, mai precis spus. Inexistentă. Vei știi că a fost, dar nu va mai fii. Vei știi că ai auzit … dar nu vei mai auzi.

Când o să fiu mare…

„Ia zi mami lu’ vecina, ce vrei să fii tu când vei fi mare ? ” „Doftor sau advocat, mami.” Hai, serios acum, de câte ori nu ați răspuns așa la întrebarea asta când aveați 6-7 ani ? Poate chiar și mai târziu. Toți vrem să ne facem doctori, avocați sau polițiști când suntem mici. Doctor pentru că m-a dus mami la doamna Vasilescu și mi-a dat pastile și nu mai sunt bolnav. Avocat pentru că e mișto să scapi oamenii de închisoare. Polițist pentru că inspiră frică, și când ești mic asta vrei să faci, să le inspiri frică celor de lângă tine. Pe parcurs ce crești, mai rămâne una. Pe la 9-12 ani începi să realizezi ce ți-ar place mai mult și alegi una dintre ele, maxim două. Devii din ce în ce mai sigur că aia vei deveni când vei fi mare. Pe la 15 deja realizezi că nu e așa ușor să ajungi ce ți-ai propus de mic. De fapt, entuziasmul scade pe an ce trece când e vorba de aceste trei meserii. Sunt printre cele mai puțin căutate în facultăți. Medicina pentru că stai în facultate mai mult decât ai stat în liceu. Dreptul pentru că te poți spăla cu el pe cap după ce-l faci. Avocați sunt mulți, majoritatea bătrâni și cu experiență, și imposibil de dat jos din post. Poate polițist încă să-ți mai dorești, dar când auzi ce se spune despre ei pe la toate colțurile, parcă nu-ți mai vine să fii personaj de banc.

După ce realizezi că ar trebui să te orientezi spre meserii mai ușoare, vrei să devii inginer, biznismen,  actor, contabil, dizainăr vestimentar, dar mai ales arhitect sau jurnalist. Dacă nu îți dorești să devii arhitect sau juralist deja nu mai ești în rând cu lumea. Ăsta e țelul suprem în viață. Toți vor să devină jurnaliști, și d-aia arată presa din România așa cum arată. Că treci prin Facultatea aia ca prin brânză, e ușoară, ai mai scris un editorial, ți-ai luat și examenele și tot așa. Arhitectura poate e mai grea dar dacă ai talent la desen, te-ai scos. Toți au aspirații mari. N-am auzit pe nimeni să vrea să devină gunoier, măturător, femeie de serviciu, poștaș, vânzător la supermarket, camionagiu, fermier sau vatman. Nu că aș avea ceva cu meseriile astea. Ba dimpotrivă. Sunt și ele la fel de importante ca orice altă meserie, că fără ele nu ar funcționa societatea cum trebuie. Nu e problema că ești așa ceva, ci că nimeni nu vrea să devină unul dintre ei. Și, Doamne-ajută, suntem într-o țară cu mulți oameni care nu au studii care să le permită mai mult. Și totuși … și ei vor să fie ingineri, jurnaliști sau avocați. Că știu ei că e bine și ușor, iei bani mulți, devii bogat, îți iei chiu șapte, bemve sau opăl. Ai casă la oraș, vilă la munte și cabană de ski în Austria. Cam astea sunt aspirațiile în ziua de azi. Dacă ai bani, ai tot ce-ți dorești. Și problema e că banii nu se obțin așa de ușor cum cred viitorii jurnaliști și avocați.

Când ești mic ai aspirații, dar nu reușești mereu să le îndeplinești. Asta și pentru că mulți nu se duc la școală sau se duc doar pentru că le zic părinții. Câți viitori jurnaliști sau ingineri n-am văzut în elevi cu media 6.50 sau 7. Și ceea ce e și mai grav e că o parte din ei chiar ajung acolo unde își doresc. Și nu pe bune, pentru că nu sunt în stare să facă asta pe bune … ci pe relațiile părinților sau ale rudelor.

Și eu când o să fiu mare vreau să fiu jurnalist, dar de multe ori am impresia că mulți mă bagă în categoria despre care am vorbit eu mai sus. E ușor să critici și mai ales să o faci la prima vedere. Că scriu pentru TMW nu se pune. Că scriu pe blog de ceva timp nici atât. Că citesc mult … ce mai conteaza? Cine mai citește în ziua de azi ? Treziți-vă! Nu toți o să ajungeți ce vreți. Lumea asta încă mai are nevoie și de camionagii.

Voi ce ziceți ? Ce voiați să fiți când ați fost mici ? Dar acum, când ați mai crescut, ce vă doriți să deveniți sau ce sunteți deja ?

Spam GoalsArena

Ce se întâmplă dacă intri pe GoalsArena.com ? Spam ?

Legea în Danemarca

O să vă spun acum două povestioare, reale, văzute de mine într-un interval de o săptămână. Trageți voi singuri concluziile.

Eram joia trecută în trenul care mă duce dimineață de dimineață la școală. Multă lume, ca de obicei, puține locuri libere, oboseală mare, jumătate dormeau, unii vorbeau prea tare. Dacă te urci obosit în trenul ăla, o să ieși sigur și mai obosit. La una dintre stații se urcă o femeie cu un cărucior. Nereușind singură, este ajutată de un bărbat. Copilul plângea. Se vedea pe fața femeii că e un pic stresată. Își face loc printre oameni, lasă căruțul lângă ușă și intră în compartiment. Fiecare vagon are un compartiment lung, exact ca în noile trenuri care au început să fie introduse și în România. Și-a găsit cu greu un loc liber unde să stea. Copilul încă plângea. După câteva minute, reușește să-i vâre suzeta în gură și să-l facă să tacă. Femeia încă pare că nu este liniștită. Ori are prea multe probleme, ori e obosită, imi zic eu. La un moment aude un sunet de pe culoarul ce desparte cele două rânduri de scaune. Bună ziua! Se uită la domnul care i s-a adresat. Și, ghici ciupercă cine-i, controlorul. Femeia i-a arătat biletul și i-a spus cu părere de rău că a uitat să-l composteze, încercând să-i explice situația în care se aflase. Pe controlor nu l-a interesat. Un tip simpatic, pe la vreo 35 de ani, cu mustăcioară și ușor nebărbierit. Și-a scos documentele și a început procedura pentru acordarea amenzii. Femeia n-a cârâit. A scos cele 600 de coroane (vreo 85 de euro) și le-a plătit. La final, i-a zâmbit domnului controlor și l-a salutat respectuos, chiar dacă nu prea părea zâmbetul ei. Tipul i-a zâmbit și a plecat mai departe, continuându-și treaba.

A doua povestioară m-a implicat și pe mine mai mult sau mai puțin. Eram ieri în mașina unui prieten de la clubul de handball. Peste 45 de minute aveam meci, iar drumul dura vreo 30-35 de minute. Așa că am zis să ne grăbim. Totul a mers bine până când am ajuns pe un drum de câțiva kilometri, drept. Greșeală sau nu, era linie continuă, chiar dacă era drum pe care puteai să faci și curse de mașini. În față, o mașină care nu se deplasa cu mai mult de 60 la oră. Afară ploua, ba chiar dădea să ningă. „60 la oră nu e de ajuns. Nu ajungem”, mi-a spus Lasse. S-a hotărât să depășească pe linie continuă. A făcut-o. Peste vreo 500 de metri ne-a oprit o mașină de poliție. Amendă pentru depășire pe linie continuă. Poliția ne urmărise pe cameră. Nimic ciudat până aici. Poliția și-a făcut datoria, așa ar fi normal să se întâmple. Dar Lasse este tipul de băiat de polițist, cu un Opel Corsa fabricație 2008, cu plăcuțe de număr personalizate pe care scrie numele lui, cu mulți bani și tot ce ai nevoie ca să fii șmecheraș în România. N-a dat niciun telefon, chiar dacă ar fi putut să o facă. Nici nu l-a amenințat pe polițist că îi arată el lui. Nici n-a fugit. Nici nu s-a purtat arogant. A greșit, l-au prins, a luat amendă. A luat hârtia, a salutat respectuos, s-a urcat în mașină și am plecat. Am ajuns și la meci. Mașina pe care o depășisem trecuse de mult în fața noastră. Nu mai bine stăteam în spatele ei ?

Nimeni e mai presus de lege. Legea se aplică pentru toată lumea. Vă amintește asta cumva de o anumită țară ? Nu ? Vreți un indiciu să înțeleg. Undeva prin Europa de Est …

Mihai și Mihaela – o prietenie pură

Articolul meu de azi îl găsiți sub formă de Guest Post la Eugen pe blog. Mai precis aici. Citiți acolo, comentați acolo. V-am pupat pe monitor.

Rubik’s Cube Elite România

Am deschis azi un nou proiect. Despre cubul lui Erno Rubik, ungurul născut în 1944 care a inventat celebrul puzzle în 1974. Este cea mai vândută jucărie din lume, cu peste 30 de milioane de cuburi vândute până în 2005, conform wikipedia. Pentru că în Danemarca este foarte celebru, m-am gândit să încerc să găsesc și pasionații din România și să îi aduc pe toți în același loc. Sper să am „succese”, ca să mă exprim ca fiica Președintelui. Linkul îl găsiți aici, sau în sidebar la „Mai scriu pe”.

Lipsa de inspirație

Oamenii mor din diferite motive. Boli, accidente sau moarte de bătrânețe, cum spunem noi. De una dintre ele e clar că o să ai parte la un moment dat în viață. Poate să nu te omoare, dar cu siguranță te va slăbi. Sau poate te va face mai puternic. Bloggerul este și el tot un om. Și el poate să aibă cancer, pneumonie, să facă injecții etc. Dar mai presus de toate, cel mai mare dușman al unui blogger, peste boli și altele, este lipsa de inspirație.

Dacă ești cu sufletul la blog, vei face așa încât să scrii indiferent în ce situație te aflii. Dacă ești în Berlin, cauți wireless-ul de pe Karl-Marx-Allee. Dacă ești în Amsterdam, printre prăjituri care îți dau senzații tari, prin fum de marijuana, e și „fum de wireless”. L-ai prins, ai scris, ai postat. Dacă ești la mare, te duci la un internet café. La munte ? Ai internet de la Orange sau Zapp. Tot wireless și ăla. Nu ai de gând să plătești prea mulți bani pentru wireless cât ești plecat ? Scrii posturile dinainte și le pui să se posteze automat la un interval de timp. Ești la spital ? Ești în stare să cauți internet și în perfuzii. Dacă pui suflet în ceea ce faci, vei găsi cu siguranță o soluție pentru a intra pe blog și a scrie.

Este totuși o „boală” și pentru bloggeri. Mai grea decât cancerul, pneumonia, oreionul sau orice altceva. Se numește lipsă de inspirație. Este un lucru bizar, care vine la scurt timp după ce ai scris multe articole, de obicei chiar bune. Vine atunci când ești în plină ascensiune și te face să te dai cu capul de pereți că nu mai știi ce să scrii. Te face să crezi că „Gata, s-a dus cu ascensiunea. Până aici a fost.” Și asta doar pentru că nu mai știi ce să scrii. Îți închipui cititorii tăi intrând pe blog la tine și văzând săptămână după săptămână același ultim articol, pentru că tu nu ai mai scris. Îi simți dezamăgiți. Speri să vină ei cu idei, dar nu se întâmplă. Ei intră, nu e nimic nou, și ies, că doar bloggeri mai sunt o mulțime. De aceea lipsa de inspirație e unul dintre cele mai dureroase lucruri care i se pot întâmpla unui blogger. Și dacă e să extindem situația, chiar și unui jurnalist, sau mai rău, unui scriitor. Problema e că scriitorul și-a publicat cartea, s-a scos pe câțiva ani. Un blogger însă trebuie să scrie des. Mai ales cei cu reclame plătite, cei care trebuie să trimită trafic spre firme, magazine etc.

A scris și Dojo despre faptul că nu e ușor să fii blogger. E mai ușor să-i critici, că e bine să te dai specialist în toate cele, când ție de-abia ți-a dat mustața sau de-abia ce-ai venit de la Guță de la concert ieri-seară. Nu e ușor să fii unul dintre ei. Ba chiar e mai greu să fii un blogger cu aspirații, decât unul care e deja în top. Zoso scrie 5-15 articole pe zi, de nivel minim, poate mediu. Dar dau +10.000 de oameni click acolo zilnic. Uneori cred că e mai ușor așa decât să se chinuie să scrie articole lungi, cârnați, ca să mă exprim academic, așa cum fac eu sau Dono.

În puține cuvinte, cam prin asta trec eu acum. Dacă ați observat că ultimele articole nu au fost chiar așa cum v-am obișnuit, acum știți și motivul. Și iată cum mai trec două zile și-am mai scris ceva. Întrebarea mea este dacă o să găsesc ceva pentru miercuri. Dacă nu, din nou, știți motivul. Idei, ceva?

Șoferul din 733

Am plecat azi de la școală. O zi normală, ca oricare alta. În fața școlii, așteptau aceleași două autobuze care așteaptă mereu. 34 și 733. 34 pleacă primul. Cu două minute înainte. 733 e cel de-al doilea. 18-le vine mai târziu, e pentru întârziați. M-am urcat, ca de obicei, în 733. Aveam deja abonamentul în mână, ca să îl prezint. Am urcat, am privit către șoferul autobuzului, același mereu. O tipă undeva pe la 45 de ani, simpatică și în același timp politicoasă, chiar dacă majoritatea timpului duce sau ia elevi de la școli.

Am deschis abonamentul pentru a-l prezenta. M-a întâmpinat cu un zâmbet și cu un salut prietenesc. Până acum, nimic ciudat. Mereu face la fel. Dar, ceea ce m-a surprins, a fost că mi-a oferit niște bomboane tradiționale daneze. Azi a fost ziua ei. Am luat, am mulțumit, am spus la mulți ani și m-am așezat pe scaun. Pe rând, toți elevii din gimnaziu care au urcat în autobuz au făcut aceleași lucruri. Unii chiar au refuzat bomboanele, neuitând însă de felicitările ce trebuiau adresate.

Ceea ce vreau să spun nu este că nivelul de civilizație este mult mai mare decât acasă, că v-am bătut destul la cap cu asta. Voiam să vă spun cum ar trebui să se comporte un șofer de autobuz. Sunt campanii aici în care ți se spune să îi zâmbești șoferului. În toate autobuzele vezi aceeași campanie. „Zâmbește-i șoferului tău. Păstrează autobuzul curat. Pentru o mai bună călătorie.” Șoferii de autobuz în România sunt considerați oameni de cea mai joasă speță. Nerespectați, dar mai ales nerespectuoși. Ce, o dată vi s-a întâmplat să mergeți cu autobuzul și să scoată șoferul capul pe geamul mic să vă transmită să nu mai stați la ușă ? Să mergeți să stați pe scaun dacă nu coborâți la următoarea. Să nu mai coborâți și urcați la fiecare stație. Și multe altele. Doar o dată ? N-am degete la mână și la picioare să număr. În mod normal, problema șoferului ar trebui să fie mașina din față, viteza cu care merge, să semnalizeze la timpul potrivit etc, nu să se ocupe el de locul pe care îl ocup eu în autobuz, atât timp cât nu deranjez pe nimeni.

Șoferii de autobuz în România sunt oameni fără studii, sau oameni puturoși. Oameni care n-au chef să facă altceva decât să stea 8 ore în fund în trafic, transpirați vara, cu un maieu pe ei. Li se vede părul de pe burtă și grăsimea slinoasă și vorbesc urât. În trafic sau cu pasagerii. Aici, șoferii sunt importanți. Pentru că în societate fiecare om e important. De la gunoieri până la directori și profesori. Nu se fac diferențe. Șoferii de autobuz au uniformă, dacă vă vine să credeți. Nu vin nici în papuci, nici cu maieu, nici cu bermude. Cel puțin cei de la Sydtrafik. La fel și controlorii din tren sau autobuz. Nu se îmbraca în civili. N-au nici veste reflectorizante, că nu sunt polițiști la rutieră. Se îmbracă și ei tot în uniformă. Cel mai simpatic mi s-a părut un șofer de autobuz pe care îl văd mereu dimineața în stație, în traseul 95. A fost îmbrăcat două-trei zile în costum de Moș Crăciun, de sus până jos. În rest însă, multă disciplină din acest punct de vedere.

Cam asta e concluzia. Șoferii de autobuz nu sunt în niciun caz de cea mai joasă speță, nici chiar în România. Prin simplul fapt că lumea se poartă urât cu ei este pentru că și ei se poartă urât cu pasagerii. Un zâmbet poate face uneori cât multe cuvinte.

Facebook status

Asta zice Anne Louise pe Facebook. Tocmai am văzut-o azi prin școală și nici nu arăta așa de rău. Mai e ceva de zis?

Cum e să fii elev de schimb (IV)

Prima parte. A doua parte. A treia parte.

După ce am ajuns am cunoscut noii voluntari, am mâncat ceva și am trecut la treabă. La fel ca și la primul seminar de după ce am ajuns în Danemarca, am fost destul de ocupați dar nu s-a uitat și de relaxare. Am vorbit despre cum a fost în prima lună, ce ne place, ce nu ne place etc. Mi s-a părut totuși un seminar destul de plictisitor; nimic nou, totul parcă știam deja de la primele două. Am plecat de acolo un pic dezamagit, așteptându-mă la mai mult de la acest seminar. Cred că YFU mai are de lucrat la organizare.

Următoarea perioadă a fost ca una moartă. Deja rutina se instalase complet în viața mea de elev de schimb. Am crezut, speriat, că anul meu de schimb se va derula în continuare așa, sub această rutină. Două luni am stat cu frica asta. Mă trezeam devreme, mergeam la școală, veneam acasă, mâncam, mă relaxam un pic, ceva teme, cina, antrenament și apoi mă culcam. Două luni de zile același lucru. Începusem, sincer să fiu, să mă cam plictisesc de același lucru. Cred însă că și dacă ar fi total diferit, ar fi un pic ciudat. Aiurea să ai activități diferite zilnic. Poate-oi fi eu mai ciudat, dar dacă știu ceva știu că rutina nu-mi place. Am făcut tot posibilul să ies din ea. Mi-am mai ajutat familia prin grădină, am mai făcut una, alta prin casă, am ieșit mai des prin oraș și cam atât. Din păcate nu pot povesti foarte mult din perioada asta pentru că pur și simplu chiar nu e nimic de zic

Schimbarea mult așteptată s-a produs la sfârșitul lui noiembrie, când am avut alt seminar. Știind de data trecută că seminarul a fost plictisitor, am zis că așa va fi și acum. Am plecat plictisit, am ajuns plictisit. Dar, spre surpriza mea, nu a fost așa. A fost un weekend grozav, în care ne-am și distrat, relaxat, și care cred că mi-a schimbat anul. Am plecat de acolo tare mulțumit. Apoi a venit decembrie. Vara este preferata mea, dar îmi plac așa de mult și sărbătorile de iarnă încât și decembrie e una dintre preferatele mele. Zăpadă n-a fost, dar nu știu cât am pierdut. Nici în Ploiești nu a fost.

Petrecerile de Crăciun au începu pe 5, cu cea de la școală. Pe 18 cu cea cu clasa, iar apoi și altele pe la rude. De Craciun am mai povestit și nu am de gând să repet. Așa că doar recitiți articolul de Crăciun. Sărbătorile au fost superbe, chiar dacă mi-au lipsit cei de acasă. Am simțit însă că s-au schimbat multe în bine în ultima lună, așa că am început anul nou într-o stare de fericire. În vacanță am făcut tot posibilul să dorm cât mai mult, să mă odihnesc, pentru că știam că va veni o perioadă grea în continuare. Mă trezesc întotdeauna devreme și, nu doar că vin târziu acasă, dar pe deasupra mai merg și vreo două ore cu trenul zilnic, iar pe mine trenul mă obosește. Școala a început pe 5 ianuarie, la fel ca și în România. Și am luat-o de la capăt … trezește-te la 6.10, ia trenul la 6.56, ești în Varde la 7.40, la școală la 7.50. La 8 a început prima oră, ca în fiecare zi.